Archive for the month “Iulie, 2012”

Hotărârile Sfântului Sinod privind înhumarea în Biserica Ortodoxă Română

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 5 iulie 2012, menţinând în vigoare hotărârea din 15 iunie 1928, reconfirmată la 20 februarie 1933, a luat mai multe hotărâri faţă de practica necreştină a incinerării morţilor, după cum ne informează Cancelaria Sfântului Sinod:

Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice reiese că Biserica a practicat de la început până astăzi înhumarea (înmormântarea). Ea corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să fie redat pământului din care a fost luat.

Biserica Ortodoxă Română a avut şi are o atitudine clară şi ferm exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera, consacrată prin hotărârea sinodală din anul 1928 şi reconfirmată prin hotărârea sinodală din anul 1933, asupra cărora nu s-a mai revenit în nici un fel, întrucât acestea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre, fiind de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, iar din punct de vedere pastoral, să lămurească şi să determine pe credincioşi să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor.

Abuzând de lipsa de informare corectă a credincioşilor şi de acceptarea facilă şi fără discernământ de către aceştia a practicii incinerării morţilor, îngăduită de unele biserici creştine din Occident şi din America, unii preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă, doritori de câştig şi în totală separare de Biserică, săvârşesc slujba de prohodire a celor decedaţi chiar în incinta crematoriului.

Există şi situaţii în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie). În astfel de situaţii, chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, slujba ce se va săvârşi la depunerea urnelor funerare în cripte ar putea fi doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.

Permanenţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în şedinţa din 20 martie 2012, a hotărât elaborarea unei circulare în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor, în care să se prevadă îndatorirea fiecărui cleric de a se conforma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1928 şi 1933, având obligaţia de a-i îndruma pe credincioşi să respecte cu sfinţenie practica ortodoxă a înhumării (înmormântării) celor adormiţi şi să nu accepte incinerarea (arderea trupului celui decedat).

Apreciind că problema incinerării morţilor este comună tuturor eparhiilor şi că măsura adoptată de Permanenţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor trebuie extinsă printr-o hotărâre a Sfântului Sinod la nivelul tuturor centrelor eparhiale, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, potrivit cărora „Sfântul Sinod păstrează unitatea dogmatică liturgică şi canonică, statutară şi regulamentară în Biserica Ortodoxă Română, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă’; ca urmare a discuţiilor care au avut loc pe marginea propunerilor Comisiei pastorale, monahale şi sociale, precum şi a votului unanim exprimat, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Menţine în vigoare următoarea hotărâre a Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 februarie 1933:

a. „Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă, fie la înmormântare, fie la pomenirea pentru morţi după înmormântare.

 

b. Înainte de oficierea slujbei de înhumare (înmormântare) a unui creştin, preotul slujitor să se informeze de la familia defunctului, la care cimitir va fi înmormântat cel decedat.

c. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă, să li se refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile pentru morţi.’

2. În situaţia în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie), chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte, se poate oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.

3. Preoţii care se abat de la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind practica incinerării morţilor vor fi opriţi de la lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului eparhial, spre sancţionare.

4. În cazul foştilor preoţi, caterisiţi sau depuşi din treaptă, care săvârşesc slujba de prohodire chiar în incinta crematoriului, Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor sesiza autorităţile competente pentru interzicerea accesului acestora în crematorii şi cimitire şi pentru sancţionarea penală, întrucât folosesc calităţi mincinoase (de cleric al Bisericii Ortodoxe Române) pentru a obţine un folos material injust, păgubind familiile îndoliate (art. 215 alin. (2) Cod penal, infracţiunea de înşelăciune).

5. Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor adopta măsurile cuvenite pentru înştiinţarea clerului din fiecare eparhie despre conţinutul prezentei hotărâri şi despre obligativitatea acesteia în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române.

6. Centrele eparhiale vor lua măsurile necesare referitoare la îndatorirea pastoral-misionară de a catehiza credincioşii cu privire la învăţătura de credinţă ortodoxă despre înhumare (înmormântare) şi respingerea practicii incinerării precum şi de a acorda atenţia cuvenită pastoraţiei individuale a persoanelor îndoliate.

7. Centrele eparhiale vor lua măsuri în legătură cu îndatorirea clerului de a promova, inclusiv prin forţa exemplului ajutorarea familiilor îndoliate, pentru ca lipsa banilor să nu fie un motiv de a incinera pe cei decedaţi, considerând că înhumarea ar fi prea costisitoare.

sursa: basilica.ro

 

Pr. Vasile Pop

Prezenţa/lucrarea Fiului în creaţie şi în Vechiul Testament

Mântuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi a doua Persoană a Sfintei Treimi, El a existat din veşnicie, căci după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, nu a fost un timp când nu a existat Dumnezeu Cuvântul[1], fiind coetern şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, participând la crearea lumii şi a omului; acest lucru este confirmat de Sfântul Evanghelist Ioan în Prologul Evangheliei a-IV-a, unde zice: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1, 1-3), această afirmaţie a Evanghelistului Ioan constituie punctul de plecare al teologiei Logosului întrupat, cât și al teologiei trinitare.

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost prezent permanent în lume încă de la începutul ei, atât prin raţiunile lucrurilor, cât şi prin persoanele umane, create după însăşi chipul Ipostasului lui Hristos[2]: „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră… şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Săua făcut bărbat şi femeie” (Fc. 2, 26-27). Prezenţa şi lucrarea Logosului în lume -înainte de Întrupare- este clar evidenţiată prin exprimarea la plural din Facere (11, 7) unde Dumnezeu zice: „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”.

Sfântul Apostol Pavel aseamănă timpul de dinaintea venirii Mântuitorului cu vremea când eram copii (Gal. 4, 3), comparând astfel, perioada Vechiului Testament cu cea a „copilăriei”; fiind un timp al educării şi-al îndrumării copiilor sub Legea lui Moise, când lumea înseta după Hristos: „însetează după Tine sufletul meu ca un pământ fără de apă” (Ps. 142, 6). Această însetare s-a accentuat după căderea în păcat a protopărinţilor noştri. Prin căderea în păcatul neascultării chipul lui Dumnezeu în om s-a alterat, voinţa a slăbit, sentimentul s-a pervertit şi deşi putinţa săvârşirii binelui nu se stinsese din om, totuşi omul înclina mai mult spre rău decât spre bine, astfel legea/principiul păcatului (nomos tis amartias) a preluat poziţia conducătoare şi omul a devenit robul păcatului (Rom. 6, 17). Căderea în păcat a fost o catastrofă cosmică[3], ce a atras după sine urmări de natură fizică şi spirituală la care s-au adăugat necazurile, moartea şi pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar „în locul perspectivei vieţii veşnice omenirea a văzut moartea şi iadul…de aceea cărţile Vechiului Testament sunt pline de gânduri sumbre referitoare la existenţa de dincolo de mormânt”[4], și tot de aceea Psalmistul se întreabă: „în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5).Cu toate acestea nădejdea venirii Răscumpărătorului, alimentată mai ales de Protoevanghelie[5], a fost steaua care a condus omenirea către limanul mântuirii aduse de Hristos prin Întruparea Sa. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, nu l-a părăsit pe om, ci i-a făcut făgăduinţa venirii Răscumpărătorului încă din Rai (Fc. 3, 15), apoi prin proroci a vestit venirea Fiului Său: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18, 15) sau despre naşterea Domnului şi numele Său: „pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14) la acestea se mai adaugă multe alte profeţii despre această „stea care a răsărit din Iacov” (Num. 24, 17) şi care a venit în lume la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), de aceea putem spune împreună cu Apostolul Pavel: „mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16).

Vechiul Testament -ne spune Părintele Serafim Alexiev- deschide jertfelnicul părtăşiei cu Dumnezeu şi este călăuză spre Hristos, însă Noul Testament ne conduce în însăşi Sfânta Sfintelor a acestei părtăşii cu Dumnezeu, în care Cuvântul ne descoperă voia lui Dumnezeu şi tainele mântuirii noastre[6]. Aşadar, perioada vetero-testamentară are o dimensiune comunitară, referitoare la Poporul ales, dar „are şi o dimensiune eclesială, pentru că teologia lui Israel este ea însăşi profetică, tipologică, apocaliptică şi eshatologică”[7].

Biserica era planul cel dintâi[8] al Creatorului. Omul avea în sine principiul unităţii, şi pe lângă comuniunea cu Dumnezeu, el era chemat să unifice întreaga creaţie şi să o supună. Însă din cauza căderii[9] protopărinţilor, păcatul a amânat acest plan al lui Dumnezeu şi a adus în lume dezbinarea şi moartea. Omul înainta spre însingurare, pentru că „acolo unde nu mai lucrează Dumnezeu, se înaintează spre nimic şi creşte în om slăbiciunea produsă de egoismul singurătăţii”[10], dar Dumnezeu, din marea Sa iubire şi milostivire şi-a îndreptat Providenţa Sa spre reunificarea multiplului şi restaurarea naturii umane căzute. Aceasta a avut loc prin Întruparea Fiului Său, Care a adus natura umană la unitatea originară.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu e premisa instituirii Bisericii, şi descoperă în istorie adevărul despre Dumnezeu întrupat şi despre om, modul comun de existenţă al lui Dumnezeu şi al omului în Persoana teandrică a lui Hristos.


[1] „Cuvântul nu a avut început al existenţei şi nici nu va înceta a exista… Dumnezeu are pururi Cuvântul Său născut din El; nu este neipostatic cum este cuvântul nostru, care se răspândeşte în aer, ci este enipostatic, viu, desăvârşit.” Vezi Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 23.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 7.

[3] Vezi Olivier Clément, Hristos- Pământul celor vii, trad. rom. Olimpia Coroamă, Ed. Curtea Veche, București, 2010, pp. 118-121; distinsul teolog sublinează că „această catastrofă cosmică îl face pe om să se aplece asupra propriului neant și să vadă universul după imaginea propriei căderi”, de aceea pentru ieșirea omului din această catastrofă cosmică era nevoie de un eveniment tot de proporții cosmice, adică de Întruparea Domnului Hristos.

[4] Pr. Mihail Pomazanscki, Teologia Dogmatică ortodoxă, trad. rom. Florin Caragiu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, p. 128.

[5] Protoevanghelia, exprimă prima veste bună „duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15)

[6] Serafim Alexeiev merge şi mai departe cu această argumentare şi spune că „Vechiul Testament (dreptatea) este pregătirea pentru Răscumpărare, iar Noul Testament (iubirea) este însăşi Răscumpărarea”, vezi Arhim. Serafim Alexeiev, Răscumpărarea- lucrare a iubirii şi dreptăţii dumnezeieşti, trad. rom. Gheorghiţă Ciocioi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, pp. 15-16.

[7] Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 55.

[8] Ibidem, p. 59, Părintele B. Bobrinskoy ne lămureşte că „originile Bisericii se găsesc în planul primordial al Creatorului, plan măreţ, de iubire şi de comuniune, ce reiese din însăși taina trinitară”, tot în acest sens exprimă şi Pr. Pavel Florensky când afirmă că „starea paradisiacă a strămoşilor noştri, dinaintea căderii în păcat, poate fi considerată ca fiind Biserica primordială…Biserica este astfel temelia nestrămutată şi scopul creaţiei lumii…” în opera Stâlpul şi Temelia Adevărului, trad. rom. Emil Iordache, Ed. Polirom, Bucureşti, 2000, p. 216.

[9] „Dumnezeu ştia că omul pe care-L va  crea va cădea în păcat şi în atotştiinţa şi bunătatea Sa hotărâse înainte de creare mijlocul prin care se va repara greşeala omului…iar asprimea pedepsei dată omului pentru nesocotirea poruncii dumnezeieşti a fost îndulcită prin făgăduiala unui Mântuitor sau Răscumpărător.” pentru aprofundarea acestei idei vezi Pr. Ioan (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, Ed. România creștină, București 1998, p. 8, de asemenea şi Arhim. Serafim Alexeiev, în op. cit., pp. 24-25 zice: „pentru căderea în păcat şi pentru nepocăinţă, Dumnezeu a izgonit pe Adam şi Eva din rai…însă Dumnezeu este şi dragoste, El nu a lăsat pe oameni sub stăpânirea celui înşelător, ci le-a dat îndată nădejdea sfântă a mântuirii care să le lumineze, din acea clipă, cărările întunecoase ale vieţii, această sfântă nădejde este făgăduirea Răscumpărătorului (protoevanghelia Fc. 3, 15), care este prima Bună-Vestire dată oamenilor”.

[10] Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Cartea VI, 2, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, nr. 15, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 96

Fragment din eseul  PREMISELE INTEMEIERII BISERICII, Pr. Vasile Pop

DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVĂ!

Atât iubești cât dăruiești

Conferință Pr. Prof. Dr. Constantin Necula

Câteva pilde:

Într-o legenda din India se povesteste despre un taran care, având pe umerii sai un sac plin cu grâu, îl întâlni pe Dumnezeu care-l ruga: „Da-mi, te rog, mie grâul!” Taranul desfacu sacul si începu sa caute în el cel mai mic bob. Dupa ce gasi, i-l darui lui Dumnezeu. Dumnezeu îl lua si-l transforma într-un bob de aur. Apoi îl dadu înapoi taranului. Atunci taranului îi paru rau ca nu-i daruise lui Dumnezeu întregul sac cu grâu.

A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: unde te duci, şi i-a răspuns avva Agathon: în cetate, să vând nişte vase. Zis-a lui leprosul: fă milostenie, de mă ia acolo! Şi luându-l pe spatele sale, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui. Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: cu cât l-ai vândut? Şi-i răspundea: cu atâta. Şi-i zicea iarăşi: cumpără-mi o plăcintă. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: dar acesta cu cât? Şi-i răspunse bătrânul: cu atâta. Şi-i zicea: cumpără-mi acest lucru. Şi-i cumpăra. Deci după ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: te duci? Şi i-a răspuns lui: da! Şi i-a zis din nou: fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit! Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: binecuvântat eşti Agathone, de Domnul în cer şi pe pământ. Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.

Zis-a avva Daniel: „Ne-a povestit nouă avva Arsenie ca pentru altul – deşi poate chiar el era – că şezând un bătrân în chilia sa i-a venit un glas zicând: «Vino şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor». Şi sculându-se, a ieşit; şi l-a dus într-un loc, şi i-a arătat un etiopian tăind lemne şi făcând o povară mare. Şi se căznea acela să o ridice, dar nu putea; şi în loc de a mai lua din ea, el încă mai tăia lemne şi adăoga peste povară. Şi a făcut aceasta vreme îndelungată.
Şi mergând puţin mai înainte i-a arătat un om stând lângă un lac şi scoţând apă din el şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care apa curgea iarăşi în lac.
Şi i-a zis lui iarăşi: «Vino să-ţi arăt altul». Şi a văzut un templu şi doi oameni călări pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva celuilalt; şi voiau să intre pe uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul. Şi nici unul nu s-a smerit pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina dreaptă; şi pentru aceasta au rămas afară de uşă. «Aceşti oameni – i-a zis vocea – sunt cei care poartă jugul dreptăţii cu mândrie, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe ei înşişi şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos; pentru aceasta şi rămân afară de împărăţia lui Dumnezeu. Iar omul ce tăia lemne, este cel întru multe păcate, care în loc de a se pocăi, adaogă alte fărădelegi la păcatele sale. Şi omul ce scotea apă, este cel care face lucruri bune, dar pentru că are întru ele amestecare rea, cu aceasta prăpădeşte şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în zadar»“.

Dăruind vom dobândi… să nu uităm de semenii noștri!

Pr. Vasile Pop

Cuvânt despre iertare

Ce inseamna sa-ti ceri iertare de la aproapele si ce inseamna sa iti ierti aproapele?


     Iertarea este un lucru foarte important. De pilda, avem pe unii apropiati ai nostri, cu adevarat apropiati, adica persoane cu care intram in contact aproape zilnic, dar cu care nu prea avem legaturi sufletesti. Orice fiinta omeneasca din preajma noastra este un apropiat al nostru. Cu multi dintre acesti apropiati avem conflicte mai mari sau mai mici, daca nu suntem de acord cu ei in ceea ce gandim, in ceea ce facem.
Daca exista o stare de prietenie intre apropiati, atunci lucrurile sunt mai simple, nu se intra in conflict, se comunica direct. Aproape intotdeauna au amandoi aceeasi parere, le plac chiar anumite lucruri si atunci se infiripeaza simpatia si chiar dragostea pentru persoana cealalta, pentru aproapele.
Alteori insa exista o antipatie. Si atunci, chiar daca vrei sa te imprietenesti cu celalalt, nu poti pentru ca are ceva care te respinge. Aceasta respingere, si aceste raporturi duc la un fel de dusmanie si nu poti sa ai relatii apropiate cu persoana respectiva. Si cand ai asemenea relatii cu aproapele tau nu te poti apropia nici de Dumnezeu. Dumnezeu este dragostea universala, care ne cere si noua sa fim deschisi fata de aproapele nostru, sa ne impacam si sa ne armonizam cu el. Daca nu poti avea o relatie de apropiere fata de aproapele, sau daca exista conflicte ascunse, nedescoperite, motive mai vechi, atunci nu te poti apropia nici de Dumnezeu. Nu te poti ruga lui Dumnezeu pentru tine, pentru iertarea pacatelor tale, daca nu te poti impaca cu celalalt.
Aceasta iertare de la aproapele este foarte necesara pentru noi care avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie ca sa ne putem apropia de Dumnezeu: “Iarta si ti se va ierta”. Daca nu poti ierta, nu ti se iarta.
Daca nu suntem deschisi la aceasta iertare, suntem opriti de la Sfanta Impartasanie, aceasta mare Taina care ni se administreaza noua, de la aceasta impartasire cu Insusi Dumnezeu. Incat iertarea este necesara pentru raporturile noastre de armonie cu aproapele. Daca nu ma aflu in aceasta stare de iertare, de liniste si de armonie cu aproapele, nu poate sa existe armonie nici intre noi si Dumnezeu. Nu ne putem ruga, si gandurile noastre la rugaciune de obicei se risipesc.

Daca avem un conflict cu cineva apropiat, ne putem cere iertare cu adevarat fara sa il iertam noi cu adevarat, pentru ce ne-a gresit el noua?


     Nu, el simte ceva si nu iarta. Daca noi nu iertam, nici el nu iarta. Aceasta iertare trebuie sa fie reciproca. Sunt multe cazuri din acestea in Pateric cand cineva isi cere iertare, dar nu cu dorinta sincera de a fi iertat. Iar celalalt nu il iarta. Este un caz acolo cand s-au certat doi, si unul dintre ei se duce si zice: “Iarta-ma, frate”. Iar celalalt se intoarce cu spatele la el. Si acela se plange si zice: “Uite m-am dus sa-mi cer iertare si nu m-a iertat”. Si batranul intreaba: “Cum te-ai dus frate?”. “Pai, m-am dus asa!” Si batranul ii spune: “Ei, nu asa! Sa te duci umilit la el, sa-ti gasesti partea ta de vina, nu cauta partea lui de vina, ci partea ta. Daca te poti umili, te poti smeri sa-ti ceri iertare, iar celalalt o sa simta si o sa te ierte”. Si acela a facut cum l-a invatat Batranul si s-a dus catre celalalt cu umilinta. Fratele l-a vazut pe fereastra cum vine si i-a iesit el inainte si i-a cazut la picioare. Si cel care nu putea sa ierte, iarta la randul  lui fiindca si celalalt era pregatit sa-l ierte.
Incat aceasta iertare reciproca este foarte necesara ca sa poti dobandi, la randul tau iertarea. Sunt multe cazuri intre oameni, acum in vremea noastra, care traiesc invrajbiti pentru ca asteapta sa vina celalalt sa vina sa ceara iertare. Deci aceasta reciprocitate trebuie sa existe numaidecat, altfel lucrurile raman pe loc, inghetate.

Aceasta iertare din partea noastra trebuie sa vina din toata inima?


     Da. Sa ierti. Sa nu ai nici un dusman. Indiferent cat de mult rau ti-a facut tu sa treci cu vederea. Sa-i gasesti lui scuza sau explicatie ca este un pacatos, asa cum pacatosi suntem cu totii, si gresim. Trebuie sa-l iert pentru ca si eu pot sa gresesc si sa am nevoie de iertarea lui. Daca il iert cu adevarat sincer, atunci lucrurile se normalizeaza in strafundul lor. Simte si el cumva, cauta sa inteleaga si vine si el sa-si ceara iertare. Si eu il iert din acelasi motiv. Ca si el este om si neputincios, ca pot si eu sa gresesc. Si atunci ia nastere un acord tacit, launtric, care singur va transpare si in afara. Il rog sa ma ierte si ma iarta fara prea multa insistenta. Si ma iarta sincer.

 


Fragment din cartea “Parintele Sofian” – Editura Bizantina

Doctoratul- între deziderat și plagiat. Doctoratul duhovnicesc

In societatea de azi este o mare isterie cu doctoratele. Toti vor sa fie doctori, toti vor sa li se recunoasca valoarea intelectuala si pregatirea profesionala si uite asa unii se apuca de studiat, iar altii de plagiat.

Ca vor oamenii sa studieze si sa se desavarseasca nu-i o problema. Insa foarte multi raman in urma cu pregatirea pentru viata si nu vor sa studieze, cum ar putea de exemplu, sa-si imbunatateasca caracterul, comportamentul, cum ar putea sa fie mai virtuosi ca oameni, mai intelepti ori mai sporiti sub aspect duhovnicesc.

Tot de la lume asteptam confirmarea. Tot lumea si Cezarul ne preocupa mai mult decat Dumnezeu.

Nu mai vrea nimeni sa obtina „doctorate” in stiinta duhovniceasca, care este stiinta sfintilor, in cunoasterea lui Dumnezeu, asa cum au studiat odinioara parintii Filocaliei: sufletul omului, firea lucrurilor, tainele lumii, ale credintei, etc.

Sa fii doctor de suflet este ceva…

Dar sa dobandesti un doctorat de buna purtare, un doctorat pentru omenie, sa fii doctor in moralitate, mai intereseaza pe cineva?

Mai mult si mai temeinic se studiaza la un astfel de proiect, iar titlul de „doctor” ti-l acorda Insusi Dumnezeu.

Pe parcursul studiilor il ai indrumator pe Duhul Sfant, „Acela, Mangaietorul care toate le plineste si le desavarseste, te va invata tot adevarul” (Ioan 14,26). „Iar roada Duhului (nu sunt functiile, titlurile onorifice, avantajele materiale ori rezolvarea complexelor), ci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea, curatia” (Galateni 5, 22-23).

Obligatoriu trebuie cercetate arhivele Bisericii, trebuie sa citesti foarte atent cartile Sfintei Scripturi, care „este insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit, bine pregatit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3,16). Fiind asa te vei descurca in toate domeniile.

La aceste ore de religie, de morala crestina ii ai „profesori universitari” pe sfinti. Ei tin cursuri ori de cate ori le citesti vietile sau acatistele si predau invataturi mantuitoare la academiile Duhului Sfant. In loc de comisii de examinatori il ai doar pe duhovnic, examinator al mintii si al sufletului tau, care te va ajuta nu numai sa devii curat si intelept, ci sa devii si om bun.

Chiar ca dupa o asemenea lucrare meriti titlul de „Om”… cu sau fara doctorat, nu mai conteaza!

A fi inteligent este ceva, a fi intelept e cu mult mai mult. Inteligenta se cultiva cu carti, intelepciunea se primeste de Sus, ca dar a Duhului Sfant si se cultiva cu rugaciune si cu experienta de viata.

A fi doctor nu e putin lucru, insa a fi Om e lucru mare!

Astazi cu bani poti sa faci un doctorat sau poti sa pui pe altul sa adune materialul sau poti sa compilezi sau sa plagiezi… Cu ceva arginti in buzunar, gata doctoratul! Si dintr-o data te vezi proiectat in ierarhia sociala mult mai sus, chiar daca cu celelalte virtuti ramai mult in urma…

Doar sfintii au primit aceste „titluri” de doctori fara de arginti. Ei au fost cu adevarat doctori intr-o lume bolnava.

Noi cei de azi vrem sa fim doctori, robiti fiind de slava desarta, pentru ca nu ne-am vindecat pe noi insine de mandrie sau de alte patimi, asa cum indeamna Sf. Scriptura : „doctore,…vindeca-te pe tine insuti! (Luca 4:23), mai intai, „scoate-ti barna!”.

Pe nimeni insa nu-l mai intereseaza sa i se recunoasca omenia, cei 7 ani (de studiu) de acasa, nu doar cei 3-5 ani de studiu de pe oriunde.

Am observat ca, in numeroase cazuri, cei care vor sa faca un doctorat sunt impinsi spre titlu de alte motivatii decat cele obisnuite.

De fapt, multe dintre aceste persoane au profunde complexe de inferioritate si frustrari intelectuale si vor sa rezolve problema printr-un doctorat. Ei sufera, culmea, din mandrie. „Daca au toti doctorate, spun acestia, trebuie sa am si eu, doar nu sunt deloc mai prejos decat altii…”

Ei uita ca: „Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har” (Iacob 4:6), iar „cine se smereste pe sine, va fi inaltat” (Luca 18, 10-14).

Alfred Adler, „parintele” psihologiei individuale, explica acest tip de comportament afirmand ca, in general, „un complex de superioritate ascunde un complex de inferioritate”. Cauza poate fi generata de anumite traume din copilarie „musamalizate” ulterior in subconstient.  In aceasta speta, un doctorat rezolva complexul respectiv, superioritatea care ti-o confera este o excrescenta a inferioritatii mascate, escamotate. Este un antidot suficient pentru a te elibera de angoasa intelectuala.

Bineinteles ca sunt si persoane respectabile, care au motivatii serioase atunci cand se inscriu la un doctorat. Desigur ca, acestia doresc intr-un mod onest sa-si desavarseasca pregatirea profesionala si sa aprofundeze cunoasterea in domeniile lor de activitate. Nimic blamabil in cazul lor, chiar sunt de apreciat cei care vor să devină profesionisti si sa obtina cinstit competente in disciplinele lor.

Inainte se facea un doctorat la o anumita varsta si se urca pe treptele ascensiunii academice mult mai greu. La titlul de profesor universitar se ajungea aproape de varsta pensionarii, oricum dupa 50-60 de ani. Cine ajungea la acest nivel era intr-adevar o somitate in acel domeniu, un cineva, o personalitate.

Astazi si gradele militare si gradele universitare se obtin cat ai bate din palme. Inainte gradele si recunoasterea veneau cu varsta, dupa o prealabila munca de cercetare, de acumulari, de sedimentare si de sinteza.

Ne mai miram in atare situatie de multimea diletantilor cu titluri, a epigonilor cu mapa … unde „totul e spoiala, totu-i lustru fara baza” (M. Eminescu). Acum cu urbanizarea aceasta fortata, „toti sunt cu mapa, niciunul cu sapa”… Romania nu mai are tarani harnici si clasa muncitoare, ci o multime de diplomofili: „masteranzi, doctoranzi si doctori”.

Astazi avem doctoranzi sau doctori care nu stiu sa puna o intrebare, care nu au o coerenta a gandirii, care nu au niciun fel de viziune macar in disciplina in care si-au obtinut licenta. Ce sa mai spunem de cei care au terminat facultati si sunt agramati, dezlanati in exprimare sau in logica, care in domeniul lor nu stiu care este subiectul si predicatul.

Se intampla acest fenomen din cauza superficialitatii care defineste un anumit mod de lucru la romani, iar pe de alta parte, din cauza faptului ca sistemul de invatamant stimuleaza vanatoarea de note, inca din primele clase de scoala.

Nu se face carte ca sa inveti ceva pentru viata, ca sa-ti foloseasca candva, ci pentru a lua o nota, care trebuie sa fie cat mai mare ca sa nu ne facem de ras… La aceasta mentalitate contribuie deopotriva si parintii si profesorii.

Acestea sunt problemele la care ar trebui sa gaseasca solutii tot cei cu licente si doctorate, dar aceia care le-au obtinut pe merit, cu onestitate, cu munca si perseverenta.

Fiind personalitati in domeniile lor, acestia nu au complexe de nici un fel si astfel pot contribui, in mod natural, la imbunatatirea sistemului de invatamant si a bunului mers in societatea romaneasca.

Ar putea fi aceasta, chiar o teza de doctorat si anume: „Impostura licentiata”.  Este suficient material de cercetare, de studiu pe aceasta tema, din pacate…

Pr. Alin Cristian

Mulțumim Părintelui Cristian pentru acest articol….

Post Navigation