Prezenţa/lucrarea Fiului în creaţie şi în Vechiul Testament

Mântuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi a doua Persoană a Sfintei Treimi, El a existat din veşnicie, căci după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, nu a fost un timp când nu a existat Dumnezeu Cuvântul[1], fiind coetern şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, participând la crearea lumii şi a omului; acest lucru este confirmat de Sfântul Evanghelist Ioan în Prologul Evangheliei a-IV-a, unde zice: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1, 1-3), această afirmaţie a Evanghelistului Ioan constituie punctul de plecare al teologiei Logosului întrupat, cât și al teologiei trinitare.

Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost prezent permanent în lume încă de la începutul ei, atât prin raţiunile lucrurilor, cât şi prin persoanele umane, create după însăşi chipul Ipostasului lui Hristos[2]: „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră… şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Săua făcut bărbat şi femeie” (Fc. 2, 26-27). Prezenţa şi lucrarea Logosului în lume -înainte de Întrupare- este clar evidenţiată prin exprimarea la plural din Facere (11, 7) unde Dumnezeu zice: „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor”.

Sfântul Apostol Pavel aseamănă timpul de dinaintea venirii Mântuitorului cu vremea când eram copii (Gal. 4, 3), comparând astfel, perioada Vechiului Testament cu cea a „copilăriei”; fiind un timp al educării şi-al îndrumării copiilor sub Legea lui Moise, când lumea înseta după Hristos: „însetează după Tine sufletul meu ca un pământ fără de apă” (Ps. 142, 6). Această însetare s-a accentuat după căderea în păcat a protopărinţilor noştri. Prin căderea în păcatul neascultării chipul lui Dumnezeu în om s-a alterat, voinţa a slăbit, sentimentul s-a pervertit şi deşi putinţa săvârşirii binelui nu se stinsese din om, totuşi omul înclina mai mult spre rău decât spre bine, astfel legea/principiul păcatului (nomos tis amartias) a preluat poziţia conducătoare şi omul a devenit robul păcatului (Rom. 6, 17). Căderea în păcat a fost o catastrofă cosmică[3], ce a atras după sine urmări de natură fizică şi spirituală la care s-au adăugat necazurile, moartea şi pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar „în locul perspectivei vieţii veşnice omenirea a văzut moartea şi iadul…de aceea cărţile Vechiului Testament sunt pline de gânduri sumbre referitoare la existenţa de dincolo de mormânt”[4], și tot de aceea Psalmistul se întreabă: „în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5).Cu toate acestea nădejdea venirii Răscumpărătorului, alimentată mai ales de Protoevanghelie[5], a fost steaua care a condus omenirea către limanul mântuirii aduse de Hristos prin Întruparea Sa. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, nu l-a părăsit pe om, ci i-a făcut făgăduinţa venirii Răscumpărătorului încă din Rai (Fc. 3, 15), apoi prin proroci a vestit venirea Fiului Său: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deut. 18, 15) sau despre naşterea Domnului şi numele Său: „pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Is. 7, 14) la acestea se mai adaugă multe alte profeţii despre această „stea care a răsărit din Iacov” (Num. 24, 17) şi care a venit în lume la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), de aceea putem spune împreună cu Apostolul Pavel: „mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16).

Vechiul Testament -ne spune Părintele Serafim Alexiev- deschide jertfelnicul părtăşiei cu Dumnezeu şi este călăuză spre Hristos, însă Noul Testament ne conduce în însăşi Sfânta Sfintelor a acestei părtăşii cu Dumnezeu, în care Cuvântul ne descoperă voia lui Dumnezeu şi tainele mântuirii noastre[6]. Aşadar, perioada vetero-testamentară are o dimensiune comunitară, referitoare la Poporul ales, dar „are şi o dimensiune eclesială, pentru că teologia lui Israel este ea însăşi profetică, tipologică, apocaliptică şi eshatologică”[7].

Biserica era planul cel dintâi[8] al Creatorului. Omul avea în sine principiul unităţii, şi pe lângă comuniunea cu Dumnezeu, el era chemat să unifice întreaga creaţie şi să o supună. Însă din cauza căderii[9] protopărinţilor, păcatul a amânat acest plan al lui Dumnezeu şi a adus în lume dezbinarea şi moartea. Omul înainta spre însingurare, pentru că „acolo unde nu mai lucrează Dumnezeu, se înaintează spre nimic şi creşte în om slăbiciunea produsă de egoismul singurătăţii”[10], dar Dumnezeu, din marea Sa iubire şi milostivire şi-a îndreptat Providenţa Sa spre reunificarea multiplului şi restaurarea naturii umane căzute. Aceasta a avut loc prin Întruparea Fiului Său, Care a adus natura umană la unitatea originară.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu e premisa instituirii Bisericii, şi descoperă în istorie adevărul despre Dumnezeu întrupat şi despre om, modul comun de existenţă al lui Dumnezeu şi al omului în Persoana teandrică a lui Hristos.


[1] „Cuvântul nu a avut început al existenţei şi nici nu va înceta a exista… Dumnezeu are pururi Cuvântul Său născut din El; nu este neipostatic cum este cuvântul nostru, care se răspândeşte în aer, ci este enipostatic, viu, desăvârşit.” Vezi Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 23.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 7.

[3] Vezi Olivier Clément, Hristos- Pământul celor vii, trad. rom. Olimpia Coroamă, Ed. Curtea Veche, București, 2010, pp. 118-121; distinsul teolog sublinează că „această catastrofă cosmică îl face pe om să se aplece asupra propriului neant și să vadă universul după imaginea propriei căderi”, de aceea pentru ieșirea omului din această catastrofă cosmică era nevoie de un eveniment tot de proporții cosmice, adică de Întruparea Domnului Hristos.

[4] Pr. Mihail Pomazanscki, Teologia Dogmatică ortodoxă, trad. rom. Florin Caragiu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, p. 128.

[5] Protoevanghelia, exprimă prima veste bună „duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fc. 3, 15)

[6] Serafim Alexeiev merge şi mai departe cu această argumentare şi spune că „Vechiul Testament (dreptatea) este pregătirea pentru Răscumpărare, iar Noul Testament (iubirea) este însăşi Răscumpărarea”, vezi Arhim. Serafim Alexeiev, Răscumpărarea- lucrare a iubirii şi dreptăţii dumnezeieşti, trad. rom. Gheorghiţă Ciocioi, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, pp. 15-16.

[7] Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 55.

[8] Ibidem, p. 59, Părintele B. Bobrinskoy ne lămureşte că „originile Bisericii se găsesc în planul primordial al Creatorului, plan măreţ, de iubire şi de comuniune, ce reiese din însăși taina trinitară”, tot în acest sens exprimă şi Pr. Pavel Florensky când afirmă că „starea paradisiacă a strămoşilor noştri, dinaintea căderii în păcat, poate fi considerată ca fiind Biserica primordială…Biserica este astfel temelia nestrămutată şi scopul creaţiei lumii…” în opera Stâlpul şi Temelia Adevărului, trad. rom. Emil Iordache, Ed. Polirom, Bucureşti, 2000, p. 216.

[9] „Dumnezeu ştia că omul pe care-L va  crea va cădea în păcat şi în atotştiinţa şi bunătatea Sa hotărâse înainte de creare mijlocul prin care se va repara greşeala omului…iar asprimea pedepsei dată omului pentru nesocotirea poruncii dumnezeieşti a fost îndulcită prin făgăduiala unui Mântuitor sau Răscumpărător.” pentru aprofundarea acestei idei vezi Pr. Ioan (Irineu) Mihălcescu, Dogmatica iubirii, Ed. România creștină, București 1998, p. 8, de asemenea şi Arhim. Serafim Alexeiev, în op. cit., pp. 24-25 zice: „pentru căderea în păcat şi pentru nepocăinţă, Dumnezeu a izgonit pe Adam şi Eva din rai…însă Dumnezeu este şi dragoste, El nu a lăsat pe oameni sub stăpânirea celui înşelător, ci le-a dat îndată nădejdea sfântă a mântuirii care să le lumineze, din acea clipă, cărările întunecoase ale vieţii, această sfântă nădejde este făgăduirea Răscumpărătorului (protoevanghelia Fc. 3, 15), care este prima Bună-Vestire dată oamenilor”.

[10] Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Cartea VI, 2, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, nr. 15, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 96

Fragment din eseul  PREMISELE INTEMEIERII BISERICII, Pr. Vasile Pop

DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVĂ!

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: