Archive for the category “Cuvânt-Pateric”

Spicuiri din vietile Sfintilor- 15 ianuarie

1489191_203110979893749_1558677337_nIn 15 ianuarie l-am prăznuit pe Sfântul Pavel Tebeul(227-341)din Egipt,cunoscut ca cel dintâi pusnic al creştinătăţii.
Când Sfântul părintele nostru Antonie cel Mare(250-355)întemeitorul vieţii monahiceşti, credea că este cel mai bătrân şi mai mai desăvărşit călugăr din vremea sa,îngerul Domnului i s-a arătat ducându-l în adâncul pustiului şi acolo l-a găsit pe Pavel, mult mai bătrân şi mai desăvârşit.
Sfântul Pavel avea 114 ani şi a trăit în pustie 93 de ani, fără ca să fie văzut şi fărăsă vadă pe cineva.În anul 251,în timpul persecuţiei lui Deciu, pe când avea 24 de ani, a fost pârât de către un cumnat al său(care î-i râvnea partea de avere)guvernatorului Egiptului că este creştin.Pentru a scăpa de bătăi şi torturi a fugit în pustiu.Acolo însă a suferit martiriul pusniciei pentru tot restul vieţii.Foame, sete, frig,lovituri de la demonii întristării şi ai disperării,atatacurile fiarelor, ale şerpilor.Pe toate le a răbdat prin credinţa şi iubirea lui Dumnezeu,hrănindu-se cu neâncetată rugăciune.După zeci de ani de suferinţe cumplite,Dumnezeu î-i trimitea un înger, care î-i aducea Sfânta Împărtăşanie.
Sfântul Antonie a rămas adânc uimit de modul de viaţă al Sfântului Pavel
şi marturisit ucenicilor:,,Vai mie că sunt călugăr(creştin) numai cu numele,dar acum am văzut pe adevăratul călugăr-creştin.În el l-am văzut pe Ilie Proorocul şi pe Ioan Botezătorul,căci fiarele lui i se supun iar îngerii lui Dumnezeu î-i slujesc”. Când sfântul Antonie a mers să-l vadă a doua oară,l-a găsit îngenuncheat în rugăciune, iar sufletul său sburase spre cer.Doi lei au venit şi i-au săpat groapa,iar marele Antonie cu jutorul lor l-a îngropat.O parte din sfintele sale moaşte se află astăzi la Roma.
Tot in 15 ianuarie l-am prăznuit pe sfântul Ioan Colibaşul.
Acesta a trăit în sec. al V-lea şi a fost fiul unui mare demnitar roman, generalul Eutropiu.Tânărul Ioan s-a alipit de un monah şi a fugit la mânăstire,defâimând bogăţia şi înaltul statut social pe care î-l avea.
După ce a sihăstrit o vreme s-a întors la casa păinţilor săi ca un necunoscut.Şi-a făcut o colibă(de unde numele Colibaşul) în faţa palatului părinţilor săi unde petrecea în post şi în rugăciune.Când şi-a dat sufletul Domnului, a fost recunoscut de părinţi şi rude după inule însemne şi după o evangelie argintată, pe care aceştia i-o dărui-se în copilărie şi pe care le o păstra-se cu evlavie toată viaţa.Astfel tânărul prinţ Ioan a arătat că iubirea lui Hristos, este mai dulce decât dulceţile oferite în această lume de o viaţă bogată, iar cinstea de a fi ucenic al lui Hristos,este mai mare decît orice demnitate omenească.

Pace si bucurie!

De-aș fi un bob de GRÂU

Click pe imagine!

Pilda sacrificiului

În pilda de mai jos putem concluziona ce înseamnă sacrificiul pentru binele aproapelui. În vremurile acestea noțiunea de sacrificiu este aproape pierdută sau cel puțin denaturată. Astăzi sacrificul este motivul unui interes, este motivația obținerii unui avantaj imediat sau mai îndepărtat. A face binele dezinteresat sau doar pentru că firea și conștiința așa dictează a dispărut aproape cu totul din mentalitatea omului modern. Avem de învățat din pilde și istorioare mai vechi cum se sacrificau oamenii unii pentru alții doar din iubire:
În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând. Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodoperele lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.

Atât iubești cât dăruiești

Conferință Pr. Prof. Dr. Constantin Necula

Câteva pilde:

Într-o legenda din India se povesteste despre un taran care, având pe umerii sai un sac plin cu grâu, îl întâlni pe Dumnezeu care-l ruga: „Da-mi, te rog, mie grâul!” Taranul desfacu sacul si începu sa caute în el cel mai mic bob. Dupa ce gasi, i-l darui lui Dumnezeu. Dumnezeu îl lua si-l transforma într-un bob de aur. Apoi îl dadu înapoi taranului. Atunci taranului îi paru rau ca nu-i daruise lui Dumnezeu întregul sac cu grâu.

A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: unde te duci, şi i-a răspuns avva Agathon: în cetate, să vând nişte vase. Zis-a lui leprosul: fă milostenie, de mă ia acolo! Şi luându-l pe spatele sale, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui. Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: cu cât l-ai vândut? Şi-i răspundea: cu atâta. Şi-i zicea iarăşi: cumpără-mi o plăcintă. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: dar acesta cu cât? Şi-i răspunse bătrânul: cu atâta. Şi-i zicea: cumpără-mi acest lucru. Şi-i cumpăra. Deci după ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: te duci? Şi i-a răspuns lui: da! Şi i-a zis din nou: fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit! Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: binecuvântat eşti Agathone, de Domnul în cer şi pe pământ. Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.

Zis-a avva Daniel: „Ne-a povestit nouă avva Arsenie ca pentru altul – deşi poate chiar el era – că şezând un bătrân în chilia sa i-a venit un glas zicând: «Vino şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor». Şi sculându-se, a ieşit; şi l-a dus într-un loc, şi i-a arătat un etiopian tăind lemne şi făcând o povară mare. Şi se căznea acela să o ridice, dar nu putea; şi în loc de a mai lua din ea, el încă mai tăia lemne şi adăoga peste povară. Şi a făcut aceasta vreme îndelungată.
Şi mergând puţin mai înainte i-a arătat un om stând lângă un lac şi scoţând apă din el şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care apa curgea iarăşi în lac.
Şi i-a zis lui iarăşi: «Vino să-ţi arăt altul». Şi a văzut un templu şi doi oameni călări pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva celuilalt; şi voiau să intre pe uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul. Şi nici unul nu s-a smerit pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina dreaptă; şi pentru aceasta au rămas afară de uşă. «Aceşti oameni – i-a zis vocea – sunt cei care poartă jugul dreptăţii cu mândrie, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe ei înşişi şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos; pentru aceasta şi rămân afară de împărăţia lui Dumnezeu. Iar omul ce tăia lemne, este cel întru multe păcate, care în loc de a se pocăi, adaogă alte fărădelegi la păcatele sale. Şi omul ce scotea apă, este cel care face lucruri bune, dar pentru că are întru ele amestecare rea, cu aceasta prăpădeşte şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în zadar»“.

Dăruind vom dobândi… să nu uităm de semenii noștri!

Pr. Vasile Pop

Cuvânt despre iertare

Ce inseamna sa-ti ceri iertare de la aproapele si ce inseamna sa iti ierti aproapele?


     Iertarea este un lucru foarte important. De pilda, avem pe unii apropiati ai nostri, cu adevarat apropiati, adica persoane cu care intram in contact aproape zilnic, dar cu care nu prea avem legaturi sufletesti. Orice fiinta omeneasca din preajma noastra este un apropiat al nostru. Cu multi dintre acesti apropiati avem conflicte mai mari sau mai mici, daca nu suntem de acord cu ei in ceea ce gandim, in ceea ce facem.
Daca exista o stare de prietenie intre apropiati, atunci lucrurile sunt mai simple, nu se intra in conflict, se comunica direct. Aproape intotdeauna au amandoi aceeasi parere, le plac chiar anumite lucruri si atunci se infiripeaza simpatia si chiar dragostea pentru persoana cealalta, pentru aproapele.
Alteori insa exista o antipatie. Si atunci, chiar daca vrei sa te imprietenesti cu celalalt, nu poti pentru ca are ceva care te respinge. Aceasta respingere, si aceste raporturi duc la un fel de dusmanie si nu poti sa ai relatii apropiate cu persoana respectiva. Si cand ai asemenea relatii cu aproapele tau nu te poti apropia nici de Dumnezeu. Dumnezeu este dragostea universala, care ne cere si noua sa fim deschisi fata de aproapele nostru, sa ne impacam si sa ne armonizam cu el. Daca nu poti avea o relatie de apropiere fata de aproapele, sau daca exista conflicte ascunse, nedescoperite, motive mai vechi, atunci nu te poti apropia nici de Dumnezeu. Nu te poti ruga lui Dumnezeu pentru tine, pentru iertarea pacatelor tale, daca nu te poti impaca cu celalalt.
Aceasta iertare de la aproapele este foarte necesara pentru noi care avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie ca sa ne putem apropia de Dumnezeu: “Iarta si ti se va ierta”. Daca nu poti ierta, nu ti se iarta.
Daca nu suntem deschisi la aceasta iertare, suntem opriti de la Sfanta Impartasanie, aceasta mare Taina care ni se administreaza noua, de la aceasta impartasire cu Insusi Dumnezeu. Incat iertarea este necesara pentru raporturile noastre de armonie cu aproapele. Daca nu ma aflu in aceasta stare de iertare, de liniste si de armonie cu aproapele, nu poate sa existe armonie nici intre noi si Dumnezeu. Nu ne putem ruga, si gandurile noastre la rugaciune de obicei se risipesc.

Daca avem un conflict cu cineva apropiat, ne putem cere iertare cu adevarat fara sa il iertam noi cu adevarat, pentru ce ne-a gresit el noua?


     Nu, el simte ceva si nu iarta. Daca noi nu iertam, nici el nu iarta. Aceasta iertare trebuie sa fie reciproca. Sunt multe cazuri din acestea in Pateric cand cineva isi cere iertare, dar nu cu dorinta sincera de a fi iertat. Iar celalalt nu il iarta. Este un caz acolo cand s-au certat doi, si unul dintre ei se duce si zice: “Iarta-ma, frate”. Iar celalalt se intoarce cu spatele la el. Si acela se plange si zice: “Uite m-am dus sa-mi cer iertare si nu m-a iertat”. Si batranul intreaba: “Cum te-ai dus frate?”. “Pai, m-am dus asa!” Si batranul ii spune: “Ei, nu asa! Sa te duci umilit la el, sa-ti gasesti partea ta de vina, nu cauta partea lui de vina, ci partea ta. Daca te poti umili, te poti smeri sa-ti ceri iertare, iar celalalt o sa simta si o sa te ierte”. Si acela a facut cum l-a invatat Batranul si s-a dus catre celalalt cu umilinta. Fratele l-a vazut pe fereastra cum vine si i-a iesit el inainte si i-a cazut la picioare. Si cel care nu putea sa ierte, iarta la randul  lui fiindca si celalalt era pregatit sa-l ierte.
Incat aceasta iertare reciproca este foarte necesara ca sa poti dobandi, la randul tau iertarea. Sunt multe cazuri intre oameni, acum in vremea noastra, care traiesc invrajbiti pentru ca asteapta sa vina celalalt sa vina sa ceara iertare. Deci aceasta reciprocitate trebuie sa existe numaidecat, altfel lucrurile raman pe loc, inghetate.

Aceasta iertare din partea noastra trebuie sa vina din toata inima?


     Da. Sa ierti. Sa nu ai nici un dusman. Indiferent cat de mult rau ti-a facut tu sa treci cu vederea. Sa-i gasesti lui scuza sau explicatie ca este un pacatos, asa cum pacatosi suntem cu totii, si gresim. Trebuie sa-l iert pentru ca si eu pot sa gresesc si sa am nevoie de iertarea lui. Daca il iert cu adevarat sincer, atunci lucrurile se normalizeaza in strafundul lor. Simte si el cumva, cauta sa inteleaga si vine si el sa-si ceara iertare. Si eu il iert din acelasi motiv. Ca si el este om si neputincios, ca pot si eu sa gresesc. Si atunci ia nastere un acord tacit, launtric, care singur va transpare si in afara. Il rog sa ma ierte si ma iarta fara prea multa insistenta. Si ma iarta sincer.

 


Fragment din cartea “Parintele Sofian” – Editura Bizantina

Post Navigation